Ieri a avut loc lansarea la Chişinău a cărţii lui Dan Dungaciu „Basarabia e România?”, publicată de editura Cartier. Evenimentul a avut loc la hotelul LeoGrand, vorbitori pe marginea subiectului fiind Ion Hadârcă, Val Butnaru, Vlad Lupan şi subsemnatul. Moderator a fost Gheorghe Erizanu. Înregistrarea completă a luărilor de cuvânt poate fi accesată pe privesc. eu
Aici o să încerc să rezum răspunsul meu la această întrebare. Pentru unii, interogaţia poate părea provocatoare, pentru noi însă este un prilej de a discuta în ce măsură Basarabia mai e încă România şi în ce măsură nu mai e. Mai este dacă facem referire la componenta etnică românească a populaţiei Basarabiei sau mai exact a ceea ce a mai rămas din Basarabia istorică. Pe de altă parte, răspunsul este unul negativ dacă ne amintim că Basarabia nu mai există după 2 august 1940 când are loc crearea RSS Moldoveneşti care dezmembrează provincia dintre Prut şi Nistru. Noua entitate, pe de-o parte, nu include decât 2/3 din teritoriul basarabean şi, pe de altă parte, îl excede prin includerea în componenţa sa a aproape a unei jumătăţi din fosta RASSM creată în 1924 dincolo de Nistru.
După cum se ştie, Dan Dungaciu este unul dintre cei mai atenţi observatori a realităţilor din Republica Moldova. Noi, cei de la Chişinău, nu avem un specialist similar care să publice şi să se ocupe în mod sistematic de realităţile din România şi să informeze publicul de aici. Dan Dungaciu vorbeşte în cartea sa – alcătuită din materialele publicate în perioada 2008-2011 în ziarul Timpul – despre multe subiecte, dar firul roşu este problema identitară în Republica Moldova. Întrebarea de fapt se referă la felul cum se percepe majoritatea etnică – românească – în raport cu minoritarii, cu România şi Rusia, deci e vorba de o relaţie quadruplă în această ecuaţie complicată. Atunci când vorbeşti despre problema identitară în R. Moldova nu poţi să nu vorbeşti despre Unire, şi Dan Dungaciu o face inevitabil. El distinge în cartea sa între unionismul inimii, dominant în anii 1990 şi unionismul raţiunii, care se profilează, după părerea sa, după 2009. Subsemnatul, la rândul său, aş prefera să vorbim despre integrare cu România, decât despre unire, întrucât ultimul termen face trimitere la modelul din 1918 şi la aşteptările spulberate ale anilor 1990. Or, în acest sens sunt pro-Băsescu, în măsura în care preşedintele României şi-a exprimat convingerea că problema anului 1940 va fi rezolvată prin integrarea R. Moldova la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, am ţinut să subliniez că atunci când vorbim de unirea după modelul clasic trebuie să distingem mai multe dimensiuni – culturală, lingvistică, economică, dar şi cea politică. În privinţa celei din urmă rămân sceptic, dar nu o exclud. Dar cu siguranţă că ea trebuie precedată de crearea unui spaţiu informaţional comun, premisă decisivă atunci când se vorbeşte despre crearea naţiunilor europene moderne (a se vedea teoria lui Benedict Anderson din Comunităţi Imaginate). Şi această premisă a re-apărut după 2009 când a fost posibilă apariţia unor platforme comune de informare – în presă e vorba de Adevărul, ediţia de Moldova – de exemplu; în domeniul televiziunii – Publika TV şi Jurnal TV, numeroase posturi de radio.
În luare sa de cuvânt, Dan Dungaciu a afirmat că el de fapt nu vorbeşte despre unionism şi unire în cartea sa (!)… Dar nu a uitat să reitereze o idee exprimată în carte, anume aceea că pe lângă scenariul aderării R. Moldova la UE, mai există unul, acela al unirii R. Moldova cu România ! Eu, la rândul meu am încheiat intervenţia spunând că dacă vom comunica, vom ajunge cu siguranţă acolo unde ne dorim !
