De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Iar moldovenii minte n-au. În schimb au stat hâtru.

Paradoxul alegerii în fruntea ţării a unui reprezentant al celui mai periculos, din punct de vedere al siguranţei cetăţeanului şi statului moldovean, domeniu – justiţia, este perceput ca paradox doar de restul lumii, pentru moldoveni nefiind altceva decât evoluţia (!) firească a hăului în care continuă să se adâncească bucata de Moldovă numită emfatic republică.

A fost mai întâi agronomul Snegur, apoi „aparatcicul” Lucinschi, apoi miliţianul-brutar Voronin, succedat, după o perioadă de ezitare în care s-a mimat normalitatea europeană, de judecătorul Timofti.

Statul banditesc pe care şi l-au creat moldovenii cu propria neminte, a ajuns să-şi bată joc nu doar de proprii cetăţeni, dar şi de elementarul bun simţ, în sensul general uman.

Reprezentatul emblematic al statului corupt Republica Moldova – judecătorul, care în baza normelor preluate selectiv din orânduirea democratică europeană, îşi permite să sfideze celelalte „organe” banditeşti de stat (cele de forţă, cele vamale, cele cu „paşapoartele” etc.), având, pentru prostime, susţinerea oferită de lege, a ajuns să fie ales (numit) lup-paznic la oi.

Sfidarea bunului simţ pe care o manifestă prin declaraţii preşedintele Timofti, îngânat de alţi auto-închipuiţi „conducători” ai ţării, care „din principii”, care pentru „pi-ar”, e cu atât mai revoltătoare cu cât o reacţie adecvată din partea cetăţenilor ne-conducători lipseşte cu desăvârşire, oazele de minţi lucide, care protestează „individual” fiind inutile în imensa masă moldovenească inertă.

(Nişte „inteligenţe superioare”, cum se consideră „conducătorii” banditescului stat Moldova, ar trebui să-şi revadă atitudinea faţă de prostime, măcar pentru împlinirea ego-ului „elitist” personal.

Căci „terapia de şoc” – nesimţirea crasă de care se dă dovadă prin însuşirea de privilegii şi foloase materiale, nu doar că buimăceşte naiva sărăcime a ţării, lipsind-o de vreo reacţie promptă potrivită, dar şi pune la îndoială calitatea de „binefăcători” ai „fruntaşilor”. Or, filantropia, precum se observă, e azi o modă printre preamult îmbogăţita „elită” republicană.)

Pe 25 martie 2012, proaspătul preşedinte Nicolae Timofti a vorbit, în emisiunea Replica de la PrimeTv, despre necesitatea de a acorda judecătorilor moldoveni salarii de 1000-2000 de euro!

Pe 5 iunie 2012 în cadrul şedinţei Consiliului Suprem de Securitate, Timofti reia ideea.

Trecând peste motivele invocate (responsabilizarea judecătorilor, reducerea corupţiei), peste sursele de finanţare ale respectivelor majorări (din afara bugetului), care nu sunt decât vorbe goale, rămâne esenţa, absolut criminală faţă de milioanele de moldoveni care se zbat în sărăcie: cu ce sunt mai buni judecătorii, chiar cei corecţi (deşi în marea lor majoritate nu sunt deloc aşa), decât profesorii, medicii, pensionarii şi alţi defavorizaţi de statul impotent de atâta hoţie şi corupţie?

Sau un măturător cu 2 copii acasă, are mai puţine nevoi decât un judecător, la fel cu 2 copii?!

Argumentul diferenţei de responsabilitate a profesiei de judecător în raport cu altele, este nu copilăresc, ci de-a dreptul idiot! Mai ales în contextul în care pensionarii ţării mor literalmente de foame, cu pensii de 50 de euro!

Da-ţi-le şi 100.000 de euro judecătorilor, însă asiguraţi-le şi celorlalţi o existenţă umană!

Cât despre scopul declarat de „luptă împotriva corupţiei din justiţie şi sporire a gradului de imparţialitate a judecătorilor”, acesta nu va fi obţinut niciodată prin majorări de salarii, dacă respectivele majorări nu vor fi însoţite de înăsprirea pedepselor penale.

Că unii judecători se plâng prin presă că nu au surse suficiente de existenţă, încă nu înseamnă că statul, preşedintele Timofti, primul ministru Filat sau spicherul Lupu, trebuie să sară să le mărească nesimţit de mult (în condiţiile Moldovei) salariile.

„La Italia” este în definitiv pentru orice moldovean, nu doar pentru profesori, medici şi mame cu mulţi copii, ci şi pentru judecători!

Marea problemă a statului Moldova, în general a statelor ieşite brusc din socialism, este înţelegerea eronată a calităţii de funcţionar public.

În Moldova orice demnitate de stat, inclusiv cea de judecător, este percepută ca un izvor de privilegii şi drepturi deosebite în raport cu restul populaţiei, însă ea – funcţia publică – ar trebui, aşa cum e normal, să fie văzută (şi vizată), întâi de toate, ca o platformă pentru rezolvarea problemelor cetăţenilor şi din care să decurgă responsabilităţi şi obligaţii, dar nicidecum beneficii.

Căci nimeni nu este impus să slujească comunităţii!

Demnitatea de stat (de judecător, procuror, ministru, deputat, poliţist, preşedinte etc.) chiar de se referă nemijlocit la funcţie, este întâi de toate derivată din „demnitate”, ca virtute umană.

Măcar din acest considerent, dle Timofti, în demnitatea actuală de Preşedinte al Republicii Moldova, nu trataţi cei 400 de judecători pe care au nenorocul să-i întreţină moldovenii, altfel decât pe ceilalţi cetăţeni!

Fiindcă ei, judecătorii, la fel ca deputaţii, miniştrii şi toţi ceilalţi funcţionari ai statului nu înseamnă absolut nimic pe lângă milioanele de moldoveni chinuiţi, mulţi din ei pierduţi în lume, viaţa mizeră a cărora nu o bucură niciun demnitar cu promisiunea unor salarii de 1000-2000 de euro.

Dar asta doar în situaţia în care, dle preşedinte Timofti, ţineţi să vă depăşiţi condiţia de judecător moldovean, blamată şi dispreţuită nu doar cei care au avut neşansa să „simtă” justiţia moldovenească, corijată ferm de Curtea de la Strasbourg, dar şi de cei pe care soarta i-a cruţat de întâlnirea cu judecătorii-„orbi” doar atunci când e vorba de săraci.

(surse: European Social Survey, Institutul de Politici Publice)